Părinții ajung să comunice tot mai des cu copii pe rețele de socializare, urmărind constant postările copiilor fără ca aceștia să cunoască acest lucru, neîncrederea în comportamentul copiilor apare tocmai din aceasta lipsă a unei comunicări calitative, deschisă și sinceră. În momentul în care părinți folosesc tonuri de comunicare autoritare, impun și solicită rezultate exigente, copii devin inhibați și nu mai sunt capabili să își exprime sentimentele și stările dispoziționale sincer, nu mai dezvoltă abilități de comunicare eficiente.

Aceste progrese în lumea tehnologiei au modernizat comunicarea din familii redefinind conceptul de interacțiune și relaționare. Interacțiunea părinte-copil reprezintă un mod natural de transmitere a gândurilor, mesajelor, emoțiilor și sentimentelor într-o anumită perioadă de timp. Procesul de relaționare în contextul actual nu este unul dificil, însă solicită mult mai multe abilități, mai mult timp și în plus reclamă existența unei disponibilități sincere din partea părinților.

 Această relație de comunicare dintre părinte-copil trebuie să nu se rezume doar la exprimarea unor  idei, ci este necesar să implice ascultare activă, empatie și înțelegere. Chiar dacă tehnologia asigură un confort și reprezintă o resursă benefică în anumite limite, în momentul în care aceasta ajunge să înlocuiască relația directă a copilului cu părintele se ridică anumite probleme de natură psihologică, emoțională și comportamentală.

Obstacolele pe care această relație de comunicare părinte-copil le poate întâlni sunt oferite de acest progres al tehnologiei și de înțelegerea uneori greșită a utilizării acestor resurse. În copilărie, copiii sunt curioși și prezintă receptivitate la informațiile interactive care le sunt prezentate într-un mod vizual și auditiv, însă expunerea pentru timp îndelungat a copilului la acest dispozitiv reprezintă un mediu pasiv, lipsit de interactivitate dacă este părintele este absent.

Lect.univ.dr. Cristina Ghiță